Umor (in)cult

Vă mai amintiţi că la şcoală am studiat basmul cult?

Dar basmul incult?

Ei bine, basm incult nu există.

Însă, în ce priveşte umorul… eu zic că se poate şi de unul, şi de altul.

*

*

Oui, je t’aime

Am iubit-o mai întâi cu Alain Delon colecţionat în zeci de vederi din acelea de 2 lei. Pentru cei ce mai ţin minte… Cu Brigitte Bardot, Dalida, Jacques Brel, Desireless, Catherine Deneuve, Léo Ferré, Serge Gainsbourg, Luc Besson etc.

Apoi am iubit-o cu ses chansons d’amour, care sunau fantastic la vârsta adolescenţei şi… la orice vârstă.

Je pense à toi.
Où es-tu? Que fais-tu? Est-ce que j’existe encore pour toi?
Je regarde cette vague qui n’atteindra jamais la dune
Tu vois, comme elle je reviens en arrière
Comme elle je me couche sur le sable
Et je me souviens, je me souviens des marées hautes
Du soleil et du bonheur qui passaient sur la mer
Il y a une éternité, un siècle, il y a un an

Acum, am ales să-i fac cu ochiul aniversar, zâmbind împreună cu cei care îl iubesc pe genialul Louis de Funès. Una dintre vorbele lui de duh:

Cea mai mare dorinţă a mea, ca actor? Să fac filme care să-i facă să râdă pe copii şi părinţi deopotrivă în această lume prea tristă!

*

Băieţii nu sunt suficient de buni fără fete

La lectura unui astfel de articol, nu se potriveşte indiferenţa. Într-o primă fază, a urmat revolta. Pentru că, la lista lui James Dobson “băieţii sunt mai buni decât fetele”, se zice: “Eu cred că are dreptate”. Dincolo de lipsa de construcţie a articolului, dincolo de pripeală - dovedită şi prin faptul că s-a revenit cu un articol care afirmă chiar din titlu contrariul: Fetele sunt mai bune decât băieţii, iar apoi cu un alt articol conciliant, e nepotrivit, zicem noi, ca un lider spiritual să facă astfel de afirmaţii, că băieţii sunt mai buni, având în vedere că turma sa este de ambe sexe… (precum Curierul).

Update 1% ştiinţă, 99% credinţă

Cei mai mulţi vă amintiţi de Tedi şi Luca, gemenii Dorei, care au venit pe lume sfidând ştiinţa şi prezicerile iresponsabile ale medicilor clujeni.

Când Dora s-a dus la control, având o problemă serioasă cu sarcina, respectiv exces de lichid, i s-a spus:

- Gagico, eşti tânără, îţi faci alţii!… Eu îţi dau 1% şanse pentru această sarcină… Ori îi scoatem afară, ori pleci acasă.

Deşi i s-a spus în repetate rânduri să asculte de medici, fiindcă viaţa ei era în pericol, Dora a rămas fermă în credinţa că Altcineva e responsabil pentru viaţa copiilor pe care-i purta în pântece, aşa că nu îi revenea ei decizia să le ia viaţa.

Festivalizarea e în toi

Componenta spectaculară a Festivalului Speranţei de la Timişoara a fost puternic accentuată. Cu siguranţă, când se face un bilanţ, sunt şi bune, şi rele, de aceea nu intenţionăm să desfiinţăm ceea ce alţii au căutat să (în)fiinţeze.

Însă întâmplarea a făcut să mai aibă loc în acelaşi interval temporal şi alte festivaluri. E vară, festivalizarea e în toi.

Ne-am familiarizat cu sintagme de tot felul: festivalul de muzică, festivalul filmului, festivalul dansului, festivalul artei, festivalul zăpezii, festivalul vinurilor, festivalul berii, festivalul teatrului ş.a.

Se foloseşte şi în context religios denumirea de festival, dar, nu putem să nu ne întrebăm dacă se potriveşte unei manifestări în care oamenilor li se arată Calea.

Chagallnicii

Marc Chagall a fost prezent pe acest blog - mai mult sau mai puţin (in)voluntar. Am văzut un violonist chagallnic şi zborul iubiţilor deasupra oraşului. Un zbor la fel de chagallnic.

Fiindcă pictorul s-a născut în 7 iulie, deci ieri ar fi avut aniversarea, ne-am gândit la o evocare… S-a stins la 97 de ani (1887-1985). O viaţă lungă ca om şi artist, în care a avut de-a face cu o serie de provocări existenţiale, sărăcie, două războaie mondiale, neînţelegere din partea contemporanilor, respingere etc.

A venit pe lume într-o familie de evrei ruşi - 7 surori şi 2 fraţi la părinţi. Pornirile sale artistice contraveneau restricţiilor impuse de contextul religios, în care imaginile contrafăcute şi chipurile sculptate erau prohibite. Practicile artistice de acest fel erau asociate de evrei cu blasfemia.

Feţe-feţe

Un prieten de-al meu avea o expresie exclamativă: Ce buletine de identitate sunt feţele oamenilor!

Iar Clément Rosset, în cartea sa Le réel et son double, ne avertizează că faţa omului nu contează atât de mult. Ceea ce contează e dublul său, actul de identitate validat de o instituţie, pe care ţi-l cere şi funcţionarul, şi profesorul, şi agentul de circulaţie, şi ofiţerul stării civile etc.

Ce-ar fi să mergi la ofiţerul stării civile şi să-i spui că te cheamă Ion Gheorghe, că pe aleasa ta o cheamă Maria Ana şi vreţi să vă căsătoriţi? Nu te bagă în seamă dacă nu există un document - care funcţionează ca dublu al tău în terminologia lui Rosset, şi care îţi validează identitatea, te înfăţişează ca parte a unui sistem.

Cele două situaţii de mai sus nu sunt neapărat ireconciliabile. În prezenţa cuiva, faţă în faţă, o serie de informaţii despre persoana respectivă ne sunt accesibile. Chipul văzut e un fel de “buletin de identitate”.

La lecţia de inimă…

*Pro scriptum: e doar un fel aparte de a spune “La Mulţi Ani!”

O schemă comună e aceea în care învăţăm de la cei pe care îi învăţăm. Nu mă refer acum doar la educaţia din instituţiile de învăţământ, ci la orice formă de educaţie - familială, profesională, socială…

Zilele trecute am învăţat ceva dintr-un desen copilăresc… Era un cerc mare, gri, în care trona o inimă roşie, cu contur negru, de la care porneau raze precum ale soarelui.

Vă amintiţi desenele acelea naive în care soarele are o faţă hazlie, cu ochi albaştri şi sprâncene lungi, cu nas şi gură roşie, de la care iradiază raze galbene sau portocalii?

Ei bine, în acest desen, razele porneau de la inimă şi m-am oprit puţin să înţeleg asocierea pe care o făcuse copila.

Îngeri de fire

azi toţi îngerii mei păzitori
şi-au venit în fire
jucau mâţa şi eu îi priveam
de pe streaşina templului -
inumană privire

după regulă aripile
de peste tălpi şi-atingeau
să-şi tragă suflarea
o secundă n-aveau
ca bebeluşii în somn
râdeau de râdeau

ce de aripi vâltoare
de jur împrejur
şi-n abisul fiirii
c-aş fi adormit de nesomn
de nu se-auzea dindărăt
un preot nebun
încurcat în măruntaiele
teologhisirii

scrise în timp ce burta-i creştea
proporţional cu dările
iar de la poartă
văduva şi ciungul cerşeau
şi ologul îşi lustruia cârjele

îngerii mei de fire nici că-l auzeau
prea ocupaţi să se ia la-ntrecere
un pas de mă voi dezechilibra
care să mă prindă mai repede

special pentru 12 b

12 b - singurii mei elevi, care mi-au rămas copii de suflet.

la câţiva am fost la nuntă când au decis să facă acest pas important în viaţă.

apoi le-am văzut odraslele.

unii încă nu s-au căsătorit.

ne-am (re)întâlnit după 10 ani. Amintirile au ţâşnit din toate colţurile trecutului în prezentul acoperit cu fulgi de bucurie, realizări, entuziasm şi viaţă nouă.

şi-au amintit că erau copii şi le treceau prin cap năzbâtii de tot felul.

mi-am amintit că abia terminasem facultatea şi mă-ntrebam cum va fi cu o clasă de copii pe mână.

Mami, ce e aia “transsexual”?

Păi, e ca tataDer, mamaDie şi copilulDas. Sau ca tataDas, mamaDas şi copilulDas. Încă nu la scară mondială, dar teribil de alarmant! Dacă tot s-a ajuns la capăt cu demitizarea, atunci am ajuns la început… Androginii sunt… pe masa de operaţie şi… prin şcoli, pe la locul de muncă. O anumită specie…

Mai ştiţi cum e cu întrebările de genul:

- Aştepţi bebe?

- Da, sunt foarte fericită.

- Şi ce o să fie? Ştii deja?

- Ce-a vrea Domnul, numai sănătos să fie!

Ei bine, astfel de întrebări nu sunt de viitor. O să le uităm în curând, ca şi răspunsurile de acest fel.

Azi poţi determina sexul copilului, deci nu se mai pune problema să iasă “ce vrea Domnul”. (Nici măcar Mother Nature.)

N-o să mai auzim curând nici lamentări:

- Ne-am dorit foarte tare băieţel. Aşa ni s-a spus şi la ecograf. Dar a ieşit fetiţă şi asta ne-a deprimat pe amândoi foarte tare.

Şi ne iartă nouă slăbiciunile noastre…

De multe ori ne place să ne afişăm chipul perfect, să nu se vadă grimasele, şovăielile, lunecările, pornirile rele, răutăcioase, violente. Schiţăm portrete din punctele forte şi când ieşim pe “scenă” totul e spoit gata, numa’ bun de dat la “public”.

Am folosit ghilimelele, fiindcă nu neapărat e vorba de o jucare de rol la scenă deschisă. Ne punem haine de sărbătoare şi, mai mult sau mai puţin involuntar, când ajungem în mulţime, ne comparăm cu ceilalţi. Facem ierarhii la fracţiuni de secundă, dintr-o plimbare a privirii peste capete.

Una dintre grijile unei paciente a doctorului Tournier, psihanalistul elveţian creştin, era aceea dacă să îmbrace sau nu rochia de duminică pentru a merge la consultaţie. N-ar fi trebuit să îmbrace rochia de duminică, fiindcă, în cabinetul psihanalistului, omul trebuie să fie cât mai autentic, de-masca-t, uitând constrângerile impuse de el ca personaj şi permiţând să se vadă în el persoana adevărată.

Ei bine, în acest context, m-am gândit să vă arăt câteva “personaje” care-mi plac, din diferite raţiuni, fie cum îşi profesează calităţile, talentele (formulare intenţionată), fie cum arată.

“Noi nu, niciodată”… Noi da, doar o dată

Nu e vorba de cântecul Andei Călugăreanu, pe versurile lui Nicolae Labiş:

Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă? Noi nu, niciodată.

E vorba de transferul de vină, fiindcă noi nu, niciodată nu suntem confortabili cu vina. Cain nu prea avea pe cine să dea vina, că doar nu mama l-a omorât pe fratele, nici tata. Cu toate că tata a sfeclit-o puţin mai devreme: “Nu eu, adama”. Cain transferă aşadar vina fără a numi un vinovat. “Doamne, ce-Ţi veni? N-ai pe cine întreba? N-am eu altceva mai bun de făcut decât să-l păzesc pe Abel?”

Păşind de-a fereastra

Am urmărit aici superbissime ferestre spaniole, aşa cum numai tensiunile dintre două culturi puteau naşte din luptele şi victoriile lor.

Dintotdeauna ne-au fascinat ferestrele, de când am făcut ochi-fereastră în lume, ca mai apoi să-l vrem închis către lume, deschis către Dumnezeu.

Fereastra închisă ne protejează când e furtună. Dar ne poate şi dezvolta claustrofobia.

Fereastra închisă e de dorit când dincolo de ea e vacarm deranjant, miros pestilenţial sau fum dens. Însă ea e o ameninţare când în spaţiul în care ne aflăm nu este aer.

În camerele de gazare, ferestrele sunt totuna cu zidul.

Pentru cei întemniţaţi, şansa de a privi pe o fereastră mică cerul înseamnă viaţă.

Pentru alţii, fereastra e capcana morţii. Vă amintiţi de Eutih? A adormit la fereastră, a căzut de la catul al treilea şi-a murit. Şi colega mea din şcoala generală a murit spălând fereastra. Stătea la etajul 8. S-a dezechilibrat şi… nu era Pavel prin preajmă… şi n-a mai înviat ca Eutih.

În faţa unor ferestre, se află altele. În faţa altora, sunt ziduri. De unele ne apropiem cu teamă, suntem la mare altitudine şi perspectiva hăului de dincolo de geamul întredeschis ne creează o stare de vertij.

Acum privim ca într-o oglindă. Oglinda e şi ea o fereastră. Cine citeşte să înţeleagă.

*

De (ne)citit (II)

Ana continua să cânte melodia neştiută, cu versuri care se-nlănţuiau de la sine pe moment, şi care rimau pe deasupra.

La un moment dat, chiar avu imaginea unor cuvinte care erau scrise unul câte unul, rând pe rând, ca ea să le poată citi, dar nu cunoştea limba aceea, aşa că se minuna cum reuşeşte să citească rânduri, rânduri.

Bucuria şi perplexitatea se cuibăriseră fără termeni de comparaţie, mai întâi în gândul ei, pentru că între ea şi El nu mai era nimic, niciun obstacol, nici măcar sintaxa familiară. Apoi, se cuibăriseră în inima ei, că uitase complet grijile legate de ceas - părinţii o avertizaseră să nu întârzie prea mult -, de teza la mate de a doua zi, iar în urmă, bucuria aceea se revărsă pe chipu-i aproape violent, dar ea nu mai ştia de ceilalţi, de reacţiile lor, nu mai auzea vocile care o deranjaseră înainte.

Nu mai simţea căldura… nici frigul.

Podeaua de sub genunchii ei aplecaţi nu exista.

Minutarele se zăpăciră.

Era o suspendare între trecut, prezent, viitor, un fel de moarte din care nu mai voia să învie, o risipire devastatoare, transfiguratoare în dumnezeire.

…………………………………………………………………………………

De (ne)citit (I)

O zi de februarie ca oricare alta… când temperaturile erau “normale în acea(stă) perioadă a anului”, când încălzirea globală nu le dădea bătăi de cap savanţilor… De cea blogală nici nu se profeţise încă.

Ana luă tramvaiul până la piaţă. De-acolo se putea merge doar cu autobuzul. Era târziu şi se mai întâlni cu vreo patru prieteni de vârsta ei. Aveau 15, 16 ani. O adunătură pe cinste.

*

Busuioc cu aur în gât

Am urmărit săptămâna aceasta pe sărite ştirile despre Costel Busuioc, câştigătorul concursului Hijos de Babel, tatăl a patru copii, un om cu o voce care promite pe termen lung.

Două lucruri mi-au rămas puternic întipărite în gând: 1) ingenuitatea, naivitatea, sinceritatea cu care răspundea Costel Busuioc când i se puneau întrebări; 2) contrastul izbitor între potenţialul de valoare pe care îl deţine ca artist şi condiţiile dificile de existenţă.

Legat de ingenuitate, e limpede că în viitor nu ne vom mai întâlni cu acest Costel Busuioc. În debutul interviului luat de Marius Tucă în emisiunea sa, am rămas cu un zâmbet de uimire cu câtă dezinvoltură îi spunea Costel lui Marius: “Ei, nah!”. Apoi, sinceritatea cu care recunoştea că nu ştie nici română, nici spaniolă, că are multe de învăţat. Mă gândeam chiar după prima pauză publicitară că au intervenit “regizorii” ca să-i atragă atenţia la felul în care se exprimă, pentru că acele interjecţii “ei, nah” s-au rărit apoi.

Puteţi vedea această sinceritate şi în videoclipul următor, în care Costel Busuioc este la Happy Hour:

Muşcătura de har

ducea o scară în zig-zag
spre clopotniţa
din vârful turnului
iar teiul credincios ţi-întindea
florile ca pe tavă
pe la jumătatea urcuşului

era dimineaţă şi guguştiucii
cântau cadenţat
că le venea îngerilor
să-ntindă hora pe scări
mestecând flori de tei

m-am ridicat pe vârfuri
să-ţi muşc
floarea atârnată după ureche
cum îşi atârnau copiliţe cireşe
de ziceai că cerul împroaşcă
lumină cireşie
înainte de răsărit

muşcătura mea a dat greş
şi-am rămas
cu urechea îngerului
între dinţi
tocmai când bătu clopotul
de şase ori

ziua nouă
măsura pe altar
muşcătura de har

(in)cultură tip cancan

Să spunem de la bun început că nu e vorba de dansul francez, rezervat fetelor, ce-şi ridică rochiile vaporoase şi dantelate în cap, etalându-şi fără reţinere les cullottes, mutat de pe scenă în stradă, pictat în multe nuanţe de Toulouse-Lautrec, Picasso ori Seurat, înfierat de morala tradiţională. Cu toate că şi acest dans grăieşte despre răsturnări paradigmatice şi scandal.

E vorba despre deformarea informaţiei potrivit unui mecanism cancanesc, de altfel uşor şi la îndemână, pentru care nu-ţi trebuie mulţi neuroni.

În numărul din 5 iunie 08 al ziarului “Cancan”, un titlu aruncat cu generozitate pe prima pagină era “Preoteasa topless”. Subtitlul, scris cu litere mici, preciza că e vorba de o absolventă a unui liceu teologic.

Acum, nu doar că una dintre definiţiile cancanului, alături de bârfă este aceea de vorbă calomnioasă, or ştim că pentru calomnie există pedepse legiferate, dar presa de scandal poate practica acest tip de de(zin)formare a cititorilor, fără a exista urmări. Ceea ce ne face să ne gândim la Hannah Arendt şi la invocarea absenţei autorităţii în societatea zilelor noastre, dar şi la caragialiana lume-lume de acum două secole, în care totul funcţionează pe dos ori este exacerbat: simţ enorm şi văz monstruos.

Pentru noi, o astfel de societate nu este diferită de cea descrisă în termeni scripturali astfel: “Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui!” (Is 65, 2)

Nu trebuie să cauţi intenţionat acest tip de publicaţie, ajunge să stai lângă un chioşc sau lângă o tarabă de ziare şi să îţi sară în ochi astfel de titluri.

Mecanismul cancanesc de deformare pomenit mai sus cuprinde, în acest exemplu, cel puţin trei aspecte:

Omul (văzut) din spate

Am ascultat cu interes aparte incursiunea asupra omului din spate (L’homme de dos) a lui George Banu. Nu am citit cartea apărută în 2000, dar această discuţie este suficient de provocatoare pentru a purcede către lectură.

Nu doar pentru că ni se întoarce privirea gândului asupra omului căruia nu i se vede chipul, faţa, expresia, asupra omului fără apărare - privit din spate, el nu ştie că este privit, dezvăluindu-şi astfel fragilitatea -, ci şi pentru că ne incită la investigarea unor posibile scheme, în primul rând topice, dar cu o suită de elemente care sunt apoi de rezolvat. De exemplu, faptul că regizorul, psihanalistul şi dirijorul de orchestră au în comun faptul că sunt în spatele scenei, în spatele pacientului, respectiv cu spatele la public.

Din punctul de vedere al actorului, rostul său la începuturi a fost exact acela de a sta în faţa spectatorilor. În momentul în care el îşi întoarce spatele la spectatori, el asigură actului scenic o interioritate pe care frontalitatea, privirea publicului faţă în faţă i-o refuză.

Ar fi interesant de meditat în acest sens la ce presupune prezenţa Feţei Divine şi întoarcerea ei.

Psalmul 6 - Psalmul (în)toarcerii

cum toarce mireasa rigole
fuior de-mbăiere în ape din cer
copseşi reavăne cu lapte şi miere
artere şi vene -
pâine pe lemn

miri şi miri de te miri îi fac semn
sfâşie albul fâşii toarse-n lauri
râs calp de sfidare
surâs în tandem
toarce un cântec cu draci şi centauri

cum (s)toarce vierul izvoare în teasc
odăjdii-lumină mireasa să-mbrace
ochii fricoşi pajiştea cerului pasc

cum a plecat Se va-ntoarce

Oximoronul - împăcarea salvatoare :)

Începe spectacolul?

S-a sfârşit?

Elogiu copilăriei

Din subterana de mijloc

Pe omul din subterană dostoievskian l-am redescoperit ca om al căii de mijloc. Se autodefineşte reprezentant al unei generaţii pe cale de a se stinge, dar el îşi are, în fond, singurătatea sa: la 24 de ani, realizează că nimeni nu îi seamănă şi că nu seamănă nimănui. Dacă e atât de singur, cum poate fi reprezentantul unei generaţii? Acea generaţie s-a stins?

E vârsta faustiană a pactului cu diavolul, însă la 40 de ani, crizele de hiperconştiinţă sunt de-a dreptul distrugătoare: e indecent, imoral, vulgar să trăieşti mai mult de 40 de ani. (Adică o vârstă de mijloc.)

După ce argumentează că e un om rău, sfârşeşte prin a afirma că se simţea ruşinat că, de fapt, nu era om rău, nici măcar înrăit. O faţă, apoi reversul. Afirmarea şi dezicerea.

Am fost la Aleşd…

Într-o zi cu maci şi ploaie bruscă şi netemperată, am fost la Aleşd - un orăşel din vestul ţării, la vreo 40 de km de Oradea. Un orăşel prin care treci pur şi simplu către alte destinaţii, când nu ai motive de popas, când nimic nu te leagă de cineva, de ceva de-acolo.

Mi-am dorit să-i văd pe oamenii descrişi de Pătrăţosu şi să gust din atmosfera pe care ne-o creiona nu demult cu atâta entuziasm şi stil.

Până la Aleşd, un răsfăţ de maci, şi pe marginea drumului, şi în lanurile de grâu şi secară, de parcă era zi de foc, un foc pe care nici ploaia nu avea cum să îl stingă.

Lucrurile nu stau altfel decât ne-a spus Marius. Există o frumuseţe a oamenilor care rostesc peste tine binecuvântări, chiar dacă te văd pentru prima dată în mijlocul lor. I-am auzit cum se salută între ei, am observat zâmbetul de pe feţe, şi chiar am auzit, în loc de salut, tainicele cuvinte “te iubesc”. Am zâmbit, nevăzut, până în colţul inimii.

Aceşti oameni nici măcar nu erau conştienţi că îşi au “celebritatea” lor. Lumea virtuală care nouă ne este atât de la îndemână e inexistentă pentru ei. Am întâlnit-o pe femeia top model şi am schimbat câteva replici jucăuşe cu fetiţa cea mai mică, o blondină sprinţară, cu ochi luminoşi şi iscoditori. Mi-am dat seama, stând de vorbă cu ei, că situaţia noastră era inegală. Eu ştiam deja multe despre aceşti oameni, înainte de a ajunge în realitatea lor, “la faţa locului”.

Copiii au venit şi ne-au spus, rând pe rând, versetul de aur, fără crispare, fără temere, chiar dacă mai trebuia să li se şoptească un cuvinţel-două.

Din rugăciunile înălţate nominal pentru unii şi alţii, am priceput că nu-i “raiul pe pământ”. Familiile îşi trăiesc şi acolo, ca peste tot, dramele lor: unii se duc şi sunt petrecuţi cu lacrimi, alţii se îngrijorează pentru examenele care le stau în faţă, alţii sunt bolnavi, alţii îşi caută de lucru, alţii au nevoie de încurajare etc., etc.

Handicapul ca avantaj

După ce a alergat la început în cursele organizate pentru handicapaţi, Oscar Pistorius, care are proteze din fibre de carbon la ambele picioare, a fost acceptat să alerge alături de atleţii sănătoşi, fără dizabilităţi. În iulie 2007, la Roma, el a obţinut al doilea timp de alergare.

Sunt de admirat dorinţa, disciplina, perseverenţa, ambiţia, încăpăţânarea lui de a merge înainte, de a-şi depăşi handicapul, de a fi socotit în rând cu ceilalţi. Însă, pentru că a obţinut rezultate, ceilalţi sportivi şi-au pus imediat problema:

De-nviere

şi ştiu că de n-ar fi murit
ţărâna n-ar mai fi rodit
fulgi de înviere

de la un pol la altul
bulgăre tăvălit
prin nucă de cocos
celestă
e pământul

doi fulgi de-olaltă înviaţi
pe-o margine de rugă
şi-au spus cu sârg
vorbe de duh
şi stele-au început
să curgă

dintotdeauna am ştiut
că stele pier
când nins se-adună
ci noi eram împodobiţi
de fulgi
de stele
într-o strună

Schiţă de (pe) drum

Erată: Încep cu erata, fiindcă ce urmează e o fugă pe clavecin, adică aşa, ruptă în bucăţele, sacadată, tocându-ţi nervii într-un efort unificator. Efortul ascultătorului /cititorului de a aduna fragmentele laolaltă e supralicitat. Cu toate acestea: îndrăzniţi! Mâncăm o bucată (de drum) împreună! Câteva măsuri pe claviatură. Câteva mutări pe eşichier.

Sunt pe drum, vorbim când ajung.

“Când ajung” - adică unde, pe alt drum? Ajung vreodată de tot? De toate… Ajung vreodată tot?

Cine merge pe cale e călător.

Cine merge pe drum e drumeţ. Ori drumaş. (Drumeţii nu fac grevă. Drumarii, da.)

Cine merge pe potecă e potecaş.

Cine merge pe cărare e cărărău (vagabond). Sau poate merge pe şapte cărări.

Cine-arată drumul e drumător. Cine şade în drum e îndrumător!

Uite farurile care râd!

Întotdeauna mi-a plăcut poemul lui Lucian Blaga, Trei feţe. E un text care suportă multe tipuri de lecturi, de la cele ludice până la cele filosofice.

Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

Nu mi-am propus o lectură a poemului, dar am selectat trei întâmlpări cu copii-copii, copii-tineri şi copii-bătrâni.

Bine-ar fi să nu li se-ntâmple deodată copiilor toate astea! Bine-ar fi să-i mai putem educa, nu să se “educe” singuri!…

*

Dan are 4 ani jumate. Într-o zi, m-a luat de mână şi m-a plimbat printr-o parcare numai ca să-mi explice cum e cu farurile maşinilor:

- Uite, maşina asta e supărată, că are faruri care-s supărate!

Intră!…

Citind această întâmplare, mi-am amintit de o alta, la fel de mişcătoare pentru mine. Eram într-un oraş din Spania, într-o duminică, vizitam diferite lăcaşuri de cult. Am fost surprinsă că bisericile, catedralele nu erau goale, ci erau pline de credincioşi. După ce-am participat, fragmentar, la slujbe diferite din vreo 7-8 biserici şi catedrale, am ajuns la o mănăstire, şi colegele mele s-au arătat dornice să intre să o viziteze. Aici nu se ţinea slujbă, era o veche mănăstire de călugăriţe.

Resimţeam o mare oboseală. Aş fi vrut să mă aşez şi să mă reculeg. La intrare, trebuia plătită taxa de vizitare de 3 euro. Nu era decât o sumă modică, însă n-am mai vrut să dau banii aceia, gândindu-mă că urmează obiective mai importante. Cel care vindea tichetele era îmbrăcat în negru, ca un călugăr. În aceeaşi încăpere, erau expuse nişte obiecte de cult minunate, era un fel de minimuzeu. M-am plimbat prin faţa vitrinelor, admirând frumoasele obiecte de cult şi odăjdiile viu colorate. Auriul dens sporea efectul de lumină al razelor darnice care pătrundeau pe fereastră şi pe uşa deschisă. Apoi m-am aşezat pe o băncuţă să mă rog până aveau să termine de vizitat mănăstirea colegele mele.

Mă încerca un sentiment de mulţumire, dincolo de starea de oboseală. Stăteam liniştită pe bancă şi mă rugam în sinea mea. Omul continua să vândă tichete, iar vizitatorii intrau rând pe rând. La un moment dat,